Read this post in English.

Între 1977–1990, psihologia a fost interzisă în România, iar libertatea de exprimare a fost cenzurată sub regimul dictatorial comunist. Persoanele care aveau în grijă copii cu dizabilități dispuneau de resurse limitate pentru a le răspunde nevoilor emoționale în cadrul unor relații bazate pe reflecție. După Revoluția din 1989, modele occidentale de intervenție și sprijin – inclusiv muzicoterapia – au fost preluate și adaptate contextului cultural românesc, influențând practica actuală.

Această prezentare explorează jocul relațional dintre exprimarea de sine cenzurată și modelele importate, identificând transformări importante pentru dezvoltarea muzicoterapiei în România.

Două muzicoterapeute și o psihoterapeută din România au analizat implicarea a 81 de participanți într-un Program de Învățare la Distanță intitulat „Lucru Terapeutic prin Muzică pentru copiii cu dizabilități” – o colaborare între practicieni britanici și români, desfășurat încă din 2009. Evaluarea Lucrărilor Scrise și a Părților Practice susținute de participanți a explorat nevoile și atitudinile în evoluție ale acestora, pe parcursul acestei formări oferite într-un context socio-politic de tranziție.

Rezultatele au evidențiat transformări în practica Lucrului Terapeutic prin Muzică, reflectând schimbările din România postcomunistă. Participanții din primele generații manifestau teamă de a lua inițiativa sau de a greși, o nevoie constantă de sprijin și un sentiment de nesiguranță. Modul de înțelegere a terapiei se afla sub influența unei abordări educaționale cognitiv-sistematice. În timp, participanții au făcut loc integrării unui model centrat pe client și ancorat în contextul cultural local.

Cum pot aceste experiențe să îmbogățească practica muzicoterapiei inclusiv dincolo de granițele României? De ce au avut nevoie practicienii pentru a-și însuși improvizația, jocul și Acceptarea Pozitivă Necondiționată?