This story was originally shared in English in 2021. The original English version has had some updates to reflect Monika’s professional growth. It can be found by clicking here.

Povestea mea – Monika Szabo

În 2002 lucram la Şcoala Specială nr 1 din Oradea de 6 ani şi eram după un an foarte greu din viaţa mea privată. Eram în ascensiune după această perioadă grea, ca atunci când ies primele raze de soare ale primăverii şi îţi redau cheful de viaţă, de ceva nou. Se poate că, una din aceste raze  de lumină era şi cursul de terapie prin muzică. Auzisem de terapia prin muzică încă din timpul facultăţii, într-un seminar. Mă fascina de pe atunci ideea de a lucra în coterapie cu muzica. În 2002 şcoala noastră era într-un proces de schimbare. Dacă până atunci veneau la noi copii cu dizabilităţi de învăţare mai uşoare, în acea perioadă venise o lege care permitea accesul la şcolile speciale doar pentru copiii cu deficienţe severe şi moderate. Această schimbare era o mare provocare pentru şcoală. Copiii cu autism, cu deficienţe severe mintale şi motorii, copiii din centre de plasament cu tulburări de ataşament, copii din familii frustrate, unde agresivitatea era limbajul comun frecventau acum orele noastre, găsindu-ne puţin pregătiţi pentru a ajusta reacţiile noastre la nevoile lor. Deşi aveam în spate o experienţă în urma unor tabere cu copii şi adulţi cu dizabilităţi la care am participat ca voluntar în studenţie, recunosc că şi mie mi-a fost greu. Într-o tabără accepţi uşor copilul evitant, sau găseşti un joc ca să-i satisfaci nevoia de mişcare. Dar ce faci în şcoală, unde profesorii aşteaptă de la tine, ca psiholog şcolar să îi faci pe copii să stea cuminte şi să asculte orele? Cum să te apropii de ei fără să îi forţezi, cum să-i motivezi să se apropie ei de tine?

Cred că trainingul de terapie prin muzică a sosit exact la timp în instituţia noastră oferindu-ne metode, atitudini de care tocmai aveam nevoie. Am fost aleasă într-un grup cu 3-4 copii cu deficienţe severe şi am desfăşurat activităţile cu Cathy şi Adelaide într-o sală prea mare. La început efortul era de a-i aşeza de a-i menţine în activitate. Ulterior, copiii s-au obişnuit cu schema unor jocuri şi cu noi. Una dintre fetiţe s-a aşezat în braţele mele şi am avut un schimb lung de priviri… Au fost filmate şedinţele şi una dintre colege văzându-le mi-a spus ceva de genul, „parcă ai fi mămica ei, parcă te pregăteşti să o alăptezi”… Atunci încă nu ştiam de acele analogii între atitudinea din terapia prin muzică şi atitudinea maternă, dar se pare că am intuit ceva, sau că trainerii au reuşit să mă facă prin modelul oferit să am această atitudine.

În ultima sesiune pe care o aveam împreună cu trainerii şi cu copiii, Cathy m-a rugat să conduc eu sesiunea. Am învăţat până atunci câteva jocuri, dialogul muzical, dar simţeam că vreau să pun ceva de la mine.. pe atunci nu îndrăzneam să descopăr eu noi jocuri, dar am decis să cânt melodie nouă, creată de mine cea care să încheie sesiunea. Am improvizat cântând ceea ce simţeam în interiorul meu. Sigur, m-am bucurat văzând că grupul acceptă ceea ce cânt.  

Ceea ce m-a surprins însă a fost ceva ce s-a întâmplat în ultima sesiune cu profesorii. Un joc în care am improvizat la tobă. Felul în care am bătut la tobă m-a uimit. Eu care mă credeam o fiinţă fragilă, am bătut puternic în tobă, ieşind din mine o energie imensă. Mi-am dat seama în acel moment că improvizaţia muzicală e o oportunitate de autocunoaştere, de cunoaştere a energiilor ascunse, blocate  în interior şi de relevare a lor.

     Trainerii au plecat în Anglia şi eu am rămas cu grupul de copii şi cu experienţa mea personală şi cu foarte multă curiozitate despre ce se poate face cu terapia prin muzică. Am continuat să lucrez cu copiii, ducându-i în cabinetul meu mai mic, astfel nu aveau posibilitatea să alerge prea mult şi eu puteam să îi întâmpin mai uşor când părăseau jocul cu un instrument interesant. Am continuat dialogul muzical cu ei şi mare mi-a fost mirarea când am auzit una din fetiţe nonverbale, cântând melodia cântecului de început, de final… Ţin minte, Cathy ne-a rugat să facem înregistrări. Pe atunci nu aveam cameră, am făcut o înregistrare audio. Acum, ascultând-o mi se pare că era un pic caotic ceea ce se întâmpla, dar n-am primit un feed back negativ. Au apreciat mereu ceea ce am făcut bine, acceptând că fac greşeli până când aveam o atitudine centrată pe copil. Asta cred că e prima lecţie pe care mai apoi, ca formator am însuşit-o. Dacă apreciez efortul cursantului meu, dacă am o atitudine de acceptare, dacă ştiu să semnalizez cum se poate mai bine, pornind cu ceea ce face bine – la fel va face şi el cu clientul său. Astfel reuşim să avem jocurile de rol din cadrul cursurilor mele pline de umor şi de bună dispoziţie.

   Între timp am început formările mele în hipnoterapie ericksoniană şi terapia familiei, formări care m-au ajutat să văd mai conştient ceea ce se petrece în sesiunile muzicale. Câştigarea competiţiei iniţiate de Music as therapy mi-a dat un nou elan şi mi-a dat şi o oarecare faimă. Au început alte asociaţii să mă invite să fac terapie prin muzică. Astfel am ajuns să lucrez cu băiatul cu autism de 4 anişori, care în primele luni fugea doar dintr-o parte în alta a sălii, iar eu i-am acompaniat paşii cu două xilofoane: unul când mergea într-o direcţie, altul când mergea în alta. Până când anxietatea lui i-a scăzut şi a simţit că controlează spaţiul în care se află. Apoi a trebuit să-l socializez cu instrumentele, trimiţând câte unul printre alte jucării. Apoi ducea instrumente la mama, apoi se mai oprea, studiindu-le. Apoi, am reuşit să introducem tot mai multe jocuri, inclusiv de dialog muzical, de imitaţie, de răspuns diferit la două semnale diferite, de emisie de silabe, de cuvinte. În calsa I a venit la noi la şcoală şi a fost integrat în sesiuni de grup. Progresul lui în meloterapie s-a transferat şi în progrese în arii din afara cabinetului. A fost un succes creat de el, de mama lui care a avut răbdare şi încredere în mine şi în meloterapie şi de atitudinea mea de a mă plia pe client. 

Terapia prin muzică m-a ajutat foarte mult în structurarea activităţii mele, în încrederea pe care o am în ceea ce fac la cabinet, fiind o abordare care se potriveşte copiilor pe care îi avem azi în instituţie. Personal, am devenit mai empatică cu ei, cu alţii, reuşesc să decodez mai bine comunicarea clienţilor, a oamneilor în general  ascutând nu doar ceea ce spun dar şi particularităţile paraverbale ale vocii.

    Am început să utilizez tot mai mult muzica, lucrând prin şedinţe de terapie prin muzică sau utilizând-o alături de alte forme de terapie, ca poveştile terapeutice, sau imageria şi pictura, iar mai apoi în lucrul cu doliul, ca o comunicare între membrii familiei a unor emoţii greu de tradus în cuvinte. Am citit cartea lui Tony  Wigram, „The Art and Science of Music Therapy” unde am găsit multe informaţii despre terapia prin muzică. Am găsit tot mai multe legături între abordarea ericksoniană şi terapia prin muzică. Am lucrat cu copii cu disabilităţi de învăţare şi comportamentale, cercetând modul în care sesiunile de terapie prin muzică şi prin poveşti influenţează abilităţile sociale. Am prezentat studiile mele şi munca cu muzica la Conferinţa de hipnoză ericksoniană în 2006, în 2009 şi la a treia Conferinţă Internaţională de terapii prin artă din 2010. La Conferinţele de terapie prin muzică din 2015 şi 2016  am prezentat  workshopuri.

  În 2007 Cathy m-a întrebat dacă aş putea să ţin formări pentru cadrele noi. Am spus nu, pentru că încă nu vedeam suficient de clar de ce fac ceea ce fac. Peste 3 ani am ajuns la nivelul în care am simţit că ştiu ce se întâmplă, de ce se întâmplă, cum se întâmplă, ce se va întâmpla, cum se poate întâmpla… Am structurat un curs şi l-am trimis formatoarelor. Ele au fost încântate că am strâns suficient curaj să formez la rândul meu. Astfel, în 2009 am primit acceptul lor de a lucra. Colegii mei au fost primii studenţi pe care am experimentat modul meu de formare, având-o alături pe colega mea Maia Indrie, care am simţit că mă completează. A fost un moment în care am simţit că pot face ceva util pentru instituţia la care lucrez. După fiecare şedinţă am trimis un raport trainerilor din Anglia. La formarea de formatori, eu cu Maia ne-am simţit onorate să participăm alături de Cathy la formarea colegilor. Invitaţiile primite de la asociaţiile din ţară,  susţinerea din partea Asociaţiei Music as Therapy mi-au dat încredere că  fac ceva folositor şi bine când mă duc în ţară să ţin un curs. Până în acest moment am ţinut un număr de 21 de cursuri în ţară. Deşi e un curs intensiv, de 30 de ore în weekend, nu simt oboseală după ci o mare satisfacţie. Cursul ”Lucru terapeutic prin muzică în recuperarea persoanelor cu dizabilități” e derulat acum prin Asociația Sound Art E-Motion a practicienilor în lucru terapeutic prin muzică și alte arte și a fost recent reacreditat de Colegiul Psihologilor cu 30 de credite.

În timpul formărilor mă bucură să văd cum cursanţii descoperă bucuria de a fi spontani, de a se manifesta aşa cum sunt ei în exerciţiile experienţiale. Ei vin cu caitete şi creioane şi gata să stea cuminţi în banca lor ca nişte păpuşi care ascultă profesorul. Când îşi dau seama că acest curs este altfel, e unul în care e vorba despre ei, despre sufletul şi spontaneitatea  lor şi nu despre capacitatea lor de a corespunde prin raţionamentele pe care le fac, devin ei înşişi aşa cum sunt. Răspunsul muzical al colegilor la improvizaţia lor în timpul exerciţiului de racordare afectivă e de obicei momentul în care are loc acest miracol.  Când ajungem la jocurile muzicale de obicei ajungem îmrepună la concluzia că aici, se descoperă doar ceea ce nu ştiau că ştiu, că aici, au libertatea de a folosi ceea ce sunt şi ceea ce ştiu… Cea mai mare dificultate pe care o întâmpină e cea de a trece de la modelul educaţional de predare la cel de centrare pe client. Exemplele pozitive pe care unii cursanţi le dau prin jocurile de rol mă bucură mult. O altă bucurie pe care o am e cea în care ulterior cursului îmi scriu despre munca lor sau chiar îmi trimit înregistrări sau pun întrebări. Când mă invită în instituţia lor să îi ajut să introducă terapia prin muzică acolo, să înveţe şi colegii, simt că am oportunitatea de a face ceva pentru ca această lume să fie mai bună. Să fie o lume în care liderul veghează la dezvoltarea eului propriu, spontan al copilului, apreciindu-l aşa cum este,  şi nu forţează condiţionat asimilarea unor informaţii prin supunere.

    Poate de aceea mi-ar plăcea dacă ar fi o cultură a terapiei prin muzică la noi în ţară. Pornind de la această idee am dorit să scriu cartea, ca o modalitate de a răspândi informaţia dar şi ca o dovadă scrisă a existenţei terapiei prin muzică aici, în România.  De aceea am ţinut să fie scrisă de mai mulţi colegi. Astfel a apărut cartea „În drum spre armonie- muzica, resursă în reabilitare şi vindecare”. E nevoie de asemenea cărţi şi asta se arată prin faptul că cele 200 de exemplare s-au terminat recent.

Am finalizat de curand formarea în prima parte a trainingului de terapie Sandplay, o terapie nonverbală, cu o bază teoretică jungiană – care vizează procesul de individuare și plenitudine. Mă gândesc mult la cum am putea folosi muzica în acest proces de individuare. Am avut un mic atelier experiențial cu câteva exerciții pentru acest scop, iar feedback-ul a fost minunat. Așadar, chiar dacă mă dezvolt prin alte tipuri de terapii, mă regăsesc revenind la comunicarea prin muzică.”

        Rolul meu de moderator al cursului la distanţă „Lucru terapeutic  prin muzică pentru copii mici cu dizabilităţi” e o provocare continuă. Sunt sigură că aceleaşi sentimente de plăcere le voi avea citind lucrările studenţilor, dar mă simt şi mai responsabilă, fiind cursul Asociaţiei Music as Therapy, eu reprezentându-i pe ei. Mă simt onorată că acest curs a fost acreditat și de către Colegiul Psihologilor cu 50 de credite.

Învăț multe despre terapia prin muzică prin acest rol al meu şi despre modul în care e îndrumat un student astfel încât să fie un echilibru între sprijinul necesar şi a lăsa loc creativităţii sale în „a muzica”.

Colegele mele Larisa și Eleonora mă ajută mult în acest proces de îndrumare și învățare.